marți, 7 februarie 2012


CU DRAG DESPRE LIPNITA

Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului - Potoleşte Întristările noastre

In 2009 am fost in pelerinaj la manastirea Sf .Andrei , Dervent si Lipnita. Manastirea Lipnita era si este in continuare in constructie .
Pe atunci nu stiam prea multe lucruri despre aceasta manastire insa ulterior , am aflat ca in Paraclisul manastirii se află spre închinare moaştele Sfântului Mucenic Dasie si ale Sfantului Ioan Botezatorul, precum şi o copie adusă din Rusia a icoanei făcătoare de minuni „Maica Domnului - Potoleşte întristările noastre”.
Cei care vor sa ajute la constructia manastirii isi pot achizitiona carti , obiecte confectionate de maicute sau chiar acatistul ``Icoanei Făcătoare de minuni a Maicii Domnului - Potoleşte Întristările noastre`` .Banii primiti de maicute sunt folositi in acest scop.

Sa aflam acum mai multe amanunte despre Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului ``Potoleste intristarile noastre ``.

Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului - Potoleşte Întristările noastre



Icoana "Potoleşte întristările noastre" a fost adusă la Moscova de către cazaci în vremea domniei ţarului Mihail Fiodorovici (1613-1645) şi se afla în biserica Sfântului Nicolae din cartierul Sadovniki. În această biserică se păstrau înscrisurile despre multe din minunile petrecute la sfânta icoană, însă incendiul din 1771 a nimicit întreaga arhivă. S-a păstrat doar amintirea unei minunate arătări prin mijlocirea acestei icoane făcătoare de minuni, întâmplată în a doua jumătate a secolului XVII.
O doamnă de viţă nobilă, care locuia departe de Moscova, a zăcut multă vreme, fiind chinuită de o boală istovitoare. Medicii nu mai sperau sa se însănătoşească şi bolnava îşi aştepta sfârşitul. În această situaţie grea s-a arătat milostivirea Domnului. In somn i s-a arătat acestei doamne chipul Născătoarei de Dumnezeu, de la care s-a auzit un glas: "Porunceşte să te ducă la Moscova. Acolo, în biserica Sfântului Nicolae, se află icoana Maicii Domnului cu inscripţia: "Potoleşte întristările noastre." Roagă-te în faţa ei şi vei primi vindecare." Cu adâncă credinţă femeia a pornit la drumul atât de anevoios pentru ea, şi la sosire a început să caute biserica Sfântului Nicolae, pe care, după multe căutări a aflat-o. Cercetând toată biserica, ea totuşi n-a găsit icoana ce-i apăruse în vis. Şi atunci, povestindu-i preotului paroh vedenia sa, a cerut de la sfinţia sa povăţuire. Preotul a poruncit slujitorului să aducă din clopotniţă toate icoanele Maicii Domnului. Aceasta împlinindu-se, s-a descoperit printre icoanele vechi şi prăfuite o icoană a Maicii Domnului cu inscripţia: "Potoleşte întristările noastre." Văzând-o, bolnava a exclamat: “Ea este! Ea este!”
Doamna aceea, care până atunci nu putea să-şi mişte nici mâna, spre mirarea tuturor, şi-a făcut semnul Crucii, s-a sculat în picioare şi fără ajutorul slugilor ei s-a apropiat de icoană. Acasă la ea s-a întors pe deplin sănătoasă, iar icoana a fost asezata in Biserica Sfantului Nicolae, la loc de mare cinste, amenajandu-se si un altar in cinstea ei. Această tămăduire a avut loc la data de 25 ianuarie 1760, zi pe care Biserica rusa a inchina-o praznuirii acestei icoane făcătoare de minuni, alcatuind si slujba si acatistul in cinstea ei.



Din toate orasele au inceput sa soseasca suferinzi la icoana nou descoperita si puterea lui Dumnezeu s-a aratat in numeroase alte minuni savarsite la aceasta icoana. Un numar foarte mare de minuni s-au savarsit la icoana Maica Domnului - Potoleste intristarile noastre si in timpul epidemiei din anul 1771.
Mai multe copii ale icoanei "Potoleşte întristările noastre" au fost realizate si impartite in intreaga Rusie, numai in Moscova aflandu-se patru icoane purtand acelasi nume care au fost preamarite prin numeroase minuni. Icoana Maica Domnului - Potoleste intristarile noastre o infatiseaza pe Maica Domnului care tine Pruncul cu mana dreapta, iar mana stanga se afla lipita de obraz. Pruncul tine in mana Sa un pergament desfasurat ce contine textul: "Potoleste intristarea mea!"

Din darul lui Dumnezeu, această icoană a Maicii Domnului aflată la Moscova a săvârşit multe minuni în a doua parte a veacului al XVIII-lea, mai ales în vremea molimei din 1771. Icoana a fost adusă la Moscova de cazaci în anul 1640 în vremea ţarului Mihail (1613-1645) şi aşezată în biserica Sfântului Nicolae din cartierul Pupişevo al Moscovei.

La un moment dat, după un incendiu sau refacerea bisericii, icoana fu pusă cu neatenţie în clopotniţă. Totuşi, Maica Domnului a renăscut evlavia pentru icoană prin mulţime de minuni ce se săvârşeau.



Ziua de prăznuire s-a pus la 25 ianuarie în anul 1760 pentru a pomeni vindecarea unei femei care avu o vedenie în care i se arătă icoana căreia i se arătă icoana şi auzi o voce îndemnând-o să meargă la biserica sfântului Nicolae unde o va afla

- Roagă-te înaintea ei şi vei primi vindecare.

Aceasta făcu întocmai, merse la Moscova şi aflând icoana strigă:

- Iat-o!

După săvârşirea Sfântului Maslu în ziua de 25 ianuarie, femeia care nu putea mişca mâinile şi picioarele acum ieşea din biserică pe picioarele ei.

Icoana fu aşezată la loc de mare cinste, iar mai târziu de ridică un paraclis în cintea ei. Slujba şi acatistul în cinstea icoanei datează din acea perioadă. Copii ale icoanei se află în multe biserici din Moscova şi din alte oraşe.



Icoana se prăznuieşte în zilele de 25 ianuarie, 25 septembrie şi 9 octombrie

Acatistul Maicii Domnului Potoleşte întristările noastre


Ca pe o stea de la Dumnezeu purcezătoare ne-ai arătat cinstită icoana ta, Stăpână a lumii, spre care căutând şi cu inima credincioasă rugându-ne Ţie Născătoare de Dumnezeu, grăim: Tu ne eşti scut nebiruit şi zid nestrăpuns nouă, celor ce strigăm Ţie: Aliluia! (din Acatistul Maicii Domnului Potoleşte întristările noastre)

duminică, 5 februarie 2012

Vamesul si fariseul,pilda umilintei


Blog / EVANGHELIA DUMINICII A 33-A DUPĂ RUSALII (a Vameşului şi

8 ore in urma
EVANGHELIA DUMINICII A 33-A DUPĂ RUSALII
(a Vameşului şi Fariseului)
 

– Despre smerenie şi trufie




Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Lc. 18,10-14)




Ce evanghelie minunată şi ce învăţătură minunată despre smerenie şi trufie! Doară nicăieri în Sf. Scriptură nu se arată atât de grăitor virtutea smereniei şi păcatul trufiei ca aici, în evanghelia aceasta.
De la vameş să luăm pildă de smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre. Vameşul îşi dusese păcatele la biserică şi, aşezându-se cu ele ruşinat, acolo, înapoi, lângă uşă, le stropea cu lacrimile părerii de rău.
Aşa să facem şi noi. „Smerenia este temelia vieţii noastre celei creştineşti – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Măcar de ai zidi tu cât de mult, măcar de ai strânge mii de rugăciuni, de ajunări şi de fapte bune, de nu le vei pune pe temelia aceasta, întru deşert şi lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind aşezată… Nimic nu este în faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. De vei aduna rugăciune ori milostenie, ori ajun, ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată cad. Precum mândria este izvorul tuturor răutăţilor, aşa smerenia, început tuturor faptelor bune.“



Smerenia este temelia vieţii creştineşti, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi căinţa pentru păcat. „Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca păcatul şi cuonaşterea lui“ – zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: „Doamne, iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac!“ Nu zicea nici măcar aşa: „Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta!“ Ba, încă mai mult decât atât, el se lăuda pe sine însuşi şi-l hulea pe aproapele. Nu aşa făcea vameşul. Acolo, după uşa bisericii, el stătea cu sufletul smerit în faţa lui Dumnezeu şi, din adâncul sufletului său, se ruga aşa: „Dumnezeule, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos!…



Pentru mulţimea păcatelor mele nu sunt vrednic să caut cu ochii mei spre cer… Înaintea Ta, Doamne, stau toate strâmbătăţile mele. Înaintea Ta stau toate suspinele săracilor pe care i-am asuprit. Nici un gând şi nici un lucru nu este pe care să nu-l ştii Tu, Doamne. Dar a răspunde nu pot, iar a fugi n-am unde. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Cu lacrimi fierbinţi, Te rog, milostiv fii mie, păcătosului şi mă iartă pe mine, ticălosul!“



Smerenia este începutul mântuirii. „Smerenia – zice Fericitul Augustin – este scara ce ne înal¬ţă la cele cereşti.“ „Smerenia – zice Sf. Ioan Gură de Aur – este căruţa ce ne ridică la cer“. Celor smeriţi, Dumnezeu le dă har (Pilde 3, 34).
Odată, Fericitul Augustin a fost întrebat:
– Care este virtutea cea dintâi şi cea mai mare?
– Smerenia! a răspuns Fericitul Augustin.
– Iar după smerenie, care vine în rândul al doilea?
– Smerenia! a răspuns iarăşi Fericitul Augustin.
– Iar în rândul al treilea? întrebă omul mirat.
– Smerenia! răspunse şi a treia oară Fericitul Augustin.



Smerenia este cea mai aleasă dintre toate virtuţile. Vom spune însă îndată că această virtute se poate învăţa numai în şcoala Mântuitorului, în şcoala Golgotei, în şcoala Celui care a zis: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima!“ (Matei 11, 29).
Şi să nu credeţi că e o lecţie uşoară aceasta. E lecţia cea mai grea. Citiţi cu luare-aminte prin Noul Testament şi veţi afla cu câtă greutate i-a scos Iisus chiar şi pe Apostolii Săi de sub ispita trufiei (când discutau care dintre ei să fie „mai mare“).
Iisus Mântuitorul – Care S-a smerit pe Sine până la moarte de cruce – rămâne pilda desăvârşită de smerenie pentru toate vremile şi pentru toţi oamenii. Oricine păşeşte cu adevărat pe urmele Domnului câştigă şi virtutea smereniei. Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei trăieşte o viaţă de neîncetată smerenie.



Dragostea şi smerenia sunt „semnul“ că cineva trăieşte cu adevărat Evanghelia Mântuitorului.
Faţă de virtutea smereniei, cât de urâte sunt trufia şi mândria! Trufia este răsuflarea Satanei. Mândria este ispita cea grozavă cu care diavolul a câştigat cea dintâi biruinţă în grădina Edenului şi cu care câştigă şi azi cele mai multe biruinţe. Răsadul tuturor relelor este mândria – zice înţeleptul Sirah. Şi, vai, este plină lumea de roadele acestui răsad blestemat.
Luxurile, făloşiile, trufiile, împerecherile, zavistiile, duşmăniile, dihoniile politice, toate au răsărit şi răsar, de regulă, din răsadul cel diavolesc al trufiei. În special, lumea de azi este plină de duhul cel satanic al trufiei.
Se ţin oamenii de azi sfătoşi, învăţaţi; nu le mai trebuie nici sfaturi, nici Evanghelie. Ei ştiu de toate. Eu vorbesc de oamenii din popor. Între domni e şi mai şi… Aproape toţi „intelectualii“ îşi fac „un titlu de mândrie“ (ce potrivită expresie!) să nu mai creadă în „superstiţiile“ religiei.



Vai, ce seceriş grozav are diavolul şi azi în lume cu ispita trufiei. Răcirea dragostei şi trufia sunt semnele cele mai grăitoare despre cât de mult s-a depărtat „creştinătatea“ de azi de duhul Evangheliei.
„Tot cela ce se înalţă smeri-se-va, iar cel ce se smereşte înălţa se-va“, zice Evanghelia de duminică. Vedeţi, aici sunt două scări deosebite.
„Tot cel ce se smereşte înălţa-se-va“ – asta-i scara lui Dumnezeu, pe care o vedem pe tot locul prin Biblie. Din groapă şi din temniţă l-a ridicat Domnul pe Iosif, fiul lui Iacov. Din apele Nilului l-a scos pe Moise şi l-a făcut conducătorul unui popor.



De la oi l-a chemat pe David-proorocul; de la plug, pe Elisei; de la pescuit, pe Apostoli etc. Ce pildă minunată de smerenie este şi Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul Domnului!
„Şi tot cela ce se înalţă smeri-se-va“ – asta-i scara diavolului, pe care, aşijderea, ne-o arată Biblia. Faraon îl întreba pe Moise: „Cine este Dumnezeul Acela de Care îmi vorbeşti?“ Şi, pe urmă, s-a înecat în apele mării. Nabucodonosor se lăuda cu Babilonul şi, pe urmă, a ajuns să pască iarbă. Pe Irod cel trufaş, l-au ros viermii etc.

Dumnezeu smereşte mai întâi şi apoi ridică. Diavolul, pe de altă parte, îl ridică mai întâi pe om şi apoi îl răstoarnă şi îl umileşte.
Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe în vremea cercetării (I Petru 5, 6).

Rugăciune

Ca vameşul stau şi eu în faţa Ta, Doamne. Pentru mulţimea păcatelor şi a fărădelegilor mele stau şi eu aplecat cu vameşul, nici măcar ochii mei fiind vrednic să-i ridic spre cer. Ca şi vameşul îmi bat şi eu pieptul, zicând: totul este rău şi stricat în mine. Nu este nimic bun în mine; totul este otrăvit de păcat. „Tot capul meu este bolnav şi toată inima mea sufere de moarte“ (Isaia 1, 5). „Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea“ (Psalm 54, 4). „Intrat-au ape până la adâncul sufletului meu“ (Psalm 68, 1). „Păcatul meu înaintea mea este pururea“ (Psalm 50, 4) şi înaintea Ta, Doamne.



Înaintea Ta stau toate păcatele şi răutăţile mele. A răspunde pentru ele nu pot, şi a fugi n-am unde. Ca vameşul mă aplec şi eu în faţa Ta, Doamne, şi cu lacrimi mă rog Ţie: „Dumnezeule, milostiv fii şi mie, păcătosului, şi mă iartă! Multe sunt păcatele mele, dar mila Ta, Doamne, mai mare este. Deci nu mă lăsa pe mine în deşert. Vezi smerenia mea, Doamne, şi mă scoate din adâncul pierzării!“ (Psalm 118, 153).

Iisuse, preascumpul meu Mântuitor! Tu singur ştii ce fariseu mare trăia odată şi în mine. Îţi mulţumesc, preabunule Doamne, că m-ai chemat în şcoala suferinţelor, în şcoala smereniei, ca să mă scapi de acest fariseu. „Bine este mie, Doamne, că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale“ (Psalm 118, 71). Bine este mie, Doamne, şi de-a pururi Te slăvesc pe Tine, Doamne, că m-ai chemat în şcoala cea mare a Golgotei, să mă înveţi a mă smeri. Ajută-mi, preascumpul meu Mântuitor, să pot trăi în smerenia Crucii Tale până la sfârşitul vieţii mele!

[photo]20642941[/photo]

Întăreşte-mă neîncetat, căci fariseul din mine poate încă n-a murit de tot. Ispititorul i-a încercat chiar şi pe Apostolii Tăi cu ispita trufiei şi el umblă şi azi cu această ispită tocmai după aleşii Tăi. Îngenunchează-mă neîncetat, preascumpul meu Mântuitor, sub Crucea Ta şi mă ţine neîncetat în acest loc preasfânt, căci acesta este singurul loc unde ispita trufiei nu mai are nici o putere.

„Suflete al meu, smereşte-te neîncetat“ (cf. I Petru 5, 6) sub braţele Celui Care „S-a smerit pentru tine până la moartea pe cruce.“ Amin.

Ce te mândreşti, omule?

Ce boală urâtă este mândria şi, vai, câţi suferă de boala asta! Este doar cea mai răspândită boală sufletească.
Ce te mândreşti, o, omule, şi cu ce te mândreşti!? Te mândreşti cu avuţia ta şi cu banii tăi? Dar până mâine poţi deveni sărac. Te mândreşti cu sănătatea şi puterea ta? Dar până mâine poţi fi doborât în pat sau chiar în mormânt. Te mândreşti cu ştiinţa, cu frumuseţea, cu rangul ce-l ai? Dar toate acestea nu sunt ale tale şi în orice clipă le poţi pierde. Tu te mândreşti cu pene ce nu sunt ale tale.



Tu eşti exact în chipul unui corb ce se mândreşte cu penele unui păun. Sau poate te mândreşti cu faptele tale şi cu viaţa ta de creştin? Asta-i o mândrie şi mai deşartă. Oricât de bun te-ai crede tu, eu îţi voi spune răspicat că eşti plin de răutate. Nimic nu este sănătos înăuntrul tău. Totul e putred, totul e stricat. „Tot capul tău este bolnav şi toată inima ta suferă de moarte“ (Isaia 1, 5).
Şi, cu starea asta grozavă, tu, omule, te mândreşti? Păi, nu vezi că eşti şi aici la fel ca în chipul unui corb urât ce se mândreşte cu penele unui păun?
Păi, oricâte pene ţi-ai pune, dragul meu, tu tot nu vei putea intra în rândul porumbeilor din rai. Cu penele trufiei, nici un pas nu vei putea face spre mântuire.



În Împărăţia lui Dumnezeu nu vei putea intra până nu vei cădea în faţa Lui aşa cum eşti, strigând şi tu cu vameşul din evanghelie: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Dumnezeule, ajută-mi să mă pot face dintr-un om vechi un om nou; dintr-un vas spurcat, un vas ales; dintr-un corb urât, un porumbel curat!
Ce te mândreşti, omule? Tu eşti pământ şi cenuşă (Isus Sirah 10, 9). Ce te trufeşti, pământule? Tu n-ai stat niciodată în faţa lui Dumnezeu, de aceea te trufeşti. Te rog , apleacă-te în faţa lui Dumnezeu! Te rog, apleacă-te cu adevărat în faţa lui Dumnezeu şi îndată vei scăpa de acest grozav beteşug sufletesc. Te rog, apleacă-te cu adevărat în faţa lui Dumnezeu şi îndată vei simţi şi tu ceea ce a simţit vameşul din Evanghelie şi vei striga şi tu cu el: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!



Te rog, apleacă-te la picioarele Crucii! Te rog, intră în şcoala cea mare a Golgotei, ca să auzi glasul Lui: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11, 29).

Căruţa smereniei şi a mândriei

Pentru ca să cunoaşteţi cât de mare este păcatul mândriei, închipuiţi-vă două căruţe care se întrec una pe alta. Una din ele e trasă de doi cai: dreptatea şi mândria, iar cealaltă, de alţii doi: păcatul şi smerenia. Ce credeţi, care va întrece şi va trece înainte? Cea a păcatului întrece şi biruie pe cea a dreptăţii, nu că doar carul păcatului ar fi având o aşa mare putere, ci pentru că îi ajută smerenia de lângă el. Trăsura dreptăţii rămâne bătută în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi slabă, ci pentru povara şi greutatea mândriei.



Toată nevoinţa noastră, toate ostenelile, toată truda, toate faptele noastre, oricât de bune ar fi ele, dacă le punem în căruţa mândriei se răstoarnă şi nimica se alege de ele.

Ce nu poate avea diavolul ?

Sf. Macarie se întorcea odată obosit de la privegherea şi rugăciunile lui. Deodată, îi apăru diavolul şi îi zise:
– Tot ce faci tu, Sfinte Macarie, fac şi eu. Tu posteşti, eu nu mănânc nimic.



Tu veghezi, eu nu dorm deloc. Tu alergi după suflete, şi eu, tot aşa. Numai ceva ai tu ceea ce nu pot avea eu.
– Ce anume? întrebă Sfântul Macarie.
– Smerenia! strigă diavolul şi, ruşinat, dispăru.



http://ro.netlog.com/artasireligie/photo/setid=...-